postat initial in 22 mai 2009
Cand m-am hotarat sa am un blog, ma gandeam ca nu voi scrie decat despre casa si gradina, copii si mancaruri gustoase si in general chestii casnice. Iata ca istoria si vremurile imi arata inca o data, ca si cum mai era nevoie , ca socoteala de acasa nu se potriveste cu a din targ.
Astazi, am fost martora unei intamplari care s-a repetat la scara micro si macro, ca si cum acolo sus, Cineva, incerca sa-mi atraga atentia asupra ei si a unei tipologii comportamentale din ce in ce mai des intalnita in societatea romaneasca. Pe scurt, vreau sa vorbesc despre comportamentul sefilor fata de angajati. Firesc nu putem generaliza insa din ce in ce mai des in jurul meu ma intalnesc cu exemple ce tin sa-mi demonstreze ca romanul este facut sa fie sef. Dar nu asa… cu carte si instruirea de rigoare, ci asa… cu bocancul si cu bata…cu lipsa de respect intelegere si grija fata de omul care munceste pentru el.
Pe vremea cand inca mai eram angajata, mi-am luat-o si eu la randul meu in fel si chip de la diversi sefi si sefuleti ce s-au perindat prin viata mea profesionala. De la unii mai usor, ca ii aveau pe altii in vizor, de la altii mai intens ca eram mai mica si ma proasta. Din toate aceste experiente am invatat ca oamenii care lucreaza pentru tine sunt deosebit de importanti si fara ei este tare greu sa fii ceea ce esti si sa ai afacerea pe care o ai. Bineinteles, contractele sunt importante, contactele si relatiile si mai si, spagile si ideile inovatoare de asemenea dar fara oamenii de langa mine nu as fi facut niciodata nimic.
Intamplarile de astazi mi-au confirmat inca o data ca mai presus de banii dintr-un contract, oamenii care fac totul posibil sunt cei care conteaza.
Dimineata, am fost la casa verde (casuta noastra de la tara, care este in stadiul de finisaje interioare) si am discutat putin cu oamenii simpli care lucreaza acolo. Am aflat cu aceasta ocazie ca de o saptamana, de cand lucreaza la mine, cu toate ca eu am achitat un avans consistent, oamenii care munceau nu au primit niciun banut, nici macar un strict necesar pentru mancare de zi cu zi. Astfel, cu toate ca muncesc de dimineata de la 7 pana seara la 11, mananca un iaurt si jumatate de paine ca atat isi permit din banii pe care i-au imprumutat de te miri unde in asteptarea salariului de acum 4 saptamani. In schimb seful lor, tocmai si-a inchiriat o locuinta, si-a schimbat masina si se plimba cu soferul pe diferitele santiere unde amaratii ii umplu buzunarele.
Ajungand acasa, aflu despre accidentul de la Pasajul Baneasa, unde 4 oamenii au fost ingropati de vii, din cauza unui mal de pamant, care s-a surpat peste ei. Pana la ora asta, doar unul fusese scos (printr-o minune nu fusese ingropat decat pana la brau). Acest supravietuitor lucra pe santier (un santier important al capitalei) in tenisi, tricou si o pereche de pantaloni ca de trening. Si vazandu-l m-am gandit ce putin contau ei pentru sefii lor pana astazi. Si cati muncitori din constructii si domeniile conexe lucreaza sau au lucrat in aceleasi conditii. Cati lucreaza fara contracte de munca, ce sa mai vorbim de instructaj de protectia muncii.
Si m-am mai gandit ce bine ar fi ca toti sefii de santiere, vazand tragedia, sa mearga pe santierele lor, si de maine sa conteze si amaratul ala care stie doar sa dea cu matura. Si sa uitam de conceptele romanesti “mie nu mi se poate intampla” sau “lasa ca merge si asa”. Si sa ne punem cu totii ordine in relatiile cu cei mai mici decat noi, care, din pacate, de frica pierderii locului de munca si implicit a bucatii de paine pentru cei de acasa, nu indraznesc sa ne spuna nimic. Insa ma tem ca din toate aceste intamplari nu vor invata nimic. Se va folosi aceeasi suma de bani pentru a inchide gura celor care vor indrazni sa spuna ceva, sau daca nu s-a intamplat inca nimic cum e cazul santierului meu, se vor gasi alti oameni numai buni de amagit cu promisiuni desarte despre afaceri curate si prospere.