“- Cum se numeste omul care nu are ochi?” in asteptarea cuvantului ORB fireste. Acum poate ca mai bine era sa intrebe cum se numeste cel ce nu vede. Copilul raspunde rapid si foarte spontan:

“-Monstru.”

Iar eu ma gandesc cat mai este de lucru cu copilul asta…

Atunci imi spusese ca suntem cei mai buni parinti din lume si nu si-ar dori nici macar pentru 5 minute un alt tatic sau o alta mamica. Sau macar ca noi sa semanam cu altii. A fost o declaratie de dragoste frumoasa si venita din suflet care m-a emotionat profund.

Astazi am lacrimi in ochi din nou. Astazi mi-am luat primul salariu din meseria de parinte. Mai incasasem avansuri pana acum insa acum simt ca astazi este primul salariu cu adevarat.

T mare a venit de la scoala cu un biletel despre un baietel dintr-o clasa paralela care a avut un grav accident de masina. Parintii lui nu au posibilitatea sa suporte costurile interventiilor medicale si ale tratamentelor ulterioare celor 4 operatii. Iar invatatoarele si profesorii din scoala s-au gandit sa ne roage sa-i ajutam. T mare mi-a comunicat ca ar vrea si ea sa ajute printr-o donatie. Am intrebat-o daca vrea sa-i dau eu bani sau da ea din banutii stransi la sorcova de la Zana Maseluta sau cu alte ocazii anul trecut. Mi-a replicat asa un pic iritata ca isi doreste ea sa ajute, nu altcineva.

- Cu cat? am intrebat-o eu

- As vrea sa dau 100 de lei…

- Sunt aproape toti banutii tai si ii pastrai sa-ti iei o jucarie.

- Asa este, insa sanatatea colegului meu este mai importanta

- Uite cum facem i-am propus eu. Daca vrei sa donezi 100 de lei iti dau eu 50 si pui si tu 50 si se strang 100.

- Uite cum facem, mi-a replicat ea. Daca vrei sa dai si tu, pune si tu 100 langa ai mei si dam doua sute. Daca nu ai 100, ii primesc si pe cei 50 pe care deja mi i-ai spus.

Moment in care lacrimile imi siroiau deja pe obraz. M-am oprit im mijlocul trotuarului si am imbratisat-o lung multumindu-i pentru felul in care a crescut. M-a intrebat de ce plang. I-am spus ca in ziua de salariu a meseriei de parinte nu te poti abtine si plangi. Va intelege intr-o zi cand va lua si ea primul salariu de acest fel. Iti multumesc copilul meu bun pentru lectiile frumoase pe care le dai celor din jurul tau. Acum sunt sigura ca mai exista sperante pentru o lume mai buna.

Ca in fiecare seara avem discutii presarate pe alocuri cu lacrimi cand vine ora de culcare. Cei care au sau au avut copii mici stiu ce spun. Ceilalti vor afla la momentul potrivit. Cand aproape depasisem momentul si ajunsesem la bluzita de pijama zic eu asa aproape pentru mine: “Ce buna ar fi o mama care sa te lase sa te joci tot timpul si sa papi crema de ciocolata cand vrei tu, chiar si seara…”. Iar el devine brusc serios, ma tine de mana cu care trageam bluza de pijama se uita fix in ochii mei (frate si am observat aseara ca are niste ochi minunati negri negri si mari mari) si-mi spune:

“Da, dar eu tot pe tine te vreau”

Ce sa-i faci, piticii sunt capabili de iubire neconditionata…

Incerc sa-i invat pe ai mei ca e bine sa ridice capul fara a fi obraznici, sa se arunce cu capul inainte fara a fi tupeisti, sa isi sustina ideile fara a le calca in picioare pe ale celorlalti. Cred ca fiecare parinte are o responsabilitate fata de el insusi in primul rand si apoi fata de societate pentru ce va scoate “pe piata” in anii viitori. Si fiecare gresala facuta atunci cand copilul e mic sau scolar sau adolescent se razbuna cu varf si indesat cand ti-e lumea mai draga. Si atunci cand privim in gol intrebandu-ne de ce copilul este asa, ar fi bine sa ne amintim ce l-am invatat spunandu-i si ce a invatat el observandu-ne. Iata raspunsul: copilul este ca noi, tot ce am fost noi este el acum. Si atunci de ce ne mai miram?

Caricatura de mai jos mi se pare graitoare.

Marti seara am certat-o pe T mare. Eram tare necajita ca nu sunt ordonati (niciunul dintre ei, insa T mic nu pricepe nimic din morala asa ca totul a picat pe T mare care este si foarte sensibila) si ca-mi ia foarte mult timp sa strang dupa ei si dupa noi de asemenea. Pe masura ce o certam, orgoliul meu s-a ridicat deasupra ratiunii si a tinut neaparat sa spuna tot speach-ul pregatit in creierul meu rational, astfel incat T mare sa inteleaga ca imi este greu. I-au dat lacrimile. Ii curgeau asa agale pe obrajii ei frumosi din ochii ei albastri atat de speciali. Nici macar asta nu mi-a impresionat ego-ul si am spus tot ce aveam de spus. Nu am jignit-o, nu am spus nimic despre ea. Totul a fost despre mine si ce simteam eu. Ne-am culcat spunandu-ne noapte buna dar fara pupic. Imediat ce a adormit, orgoliul meu probabil prea obosit de o asa demontratie de forta, a mers la culcare si am ramas eu si cu mine. Mi-au dat lacrimile gandindu-ma ce o fi in micul suflet care nu primise pupicul de noapte buna. Cu toate ca intelegerea fusese alta: indiferent ce a fost peste zi seara ne impacam. Am mers la culcare cu sufletul mic de tot. Dimineata nu mai vorbeam deloc iar ea a venit cu ochii carpiti de somn si mi-a spus ca ma iubeste in timp ce ma strangea in brate. Cineva acolo sus, a considerat sa-mi dea un semn “MAI TACI O DATA, CA AI SPUS DESTUL ASEARA” .

Asa ca draga mea fetita, mai am sa-ti spun trei lucruri pe langa faptul ca ma inclin in fata intelepciunii tale:

1. IARTA-MA (pentru ca nu am reusit sa fiu deasupra orgoliului meu)

2. MULTUMESC (pentru lectia de maturitate si de dragoste)

3. TE IUBESC

T mic avea nevoie de un pat de copil mare iar T mare de birou pentru scoala. Asa ca ne-am amintit de o mobila pe care o vazusem inainte de a ramane gravida cu T mic si care se pare ca ne-a ramas la suflet. Zis si facut am construit in jurul ei si iata ce a iesit: